Când Andrei a intrat in sala de curs am avut senzația că vorbește cu ochii. Nu părea deloc interesat să deschidă gura, deși era un curs de Dicție. Clipea des și când âi venea rândul își strângea buzele ca și cum era gata gata să dea drumul sunetelor. Însă ceva îl împiedica, așa că făcea un semn și treceam mai departe.
A fost simplu de pus un diagnostic. Nu e nevoie să fi făcut logopedie ca să recunoști balbismul. Poticneala într-un cuvânt aparent simplu, blocajul, repetarea necontrolată a unui sunet, însoțite de senzația că ai vrea să se deschidă pământul și să te înghită.
E o tulburare de ritm și fluență cu care nu e ușor de conviețuit, în special pentru că, adesea, vine la pachet cu râsul disprețuitor al celor din jur. Cei mai mulți dintre cei care au plecat în viață cu o astfel de dificultate de vorbire încep să ocolească alți oameni, se izolează, se tem să deschidă gura și devin tensionați atunci când sunt nevoiți să o facă. Terapie, logopedie și, mai ales, multă delicatețe în relație cu cel ce se bâlbâie pot fi de mare folos în diminuarea acestei tulburări.
Pe Andrei l-a ajutat mult metoda stop&go – atunci când simțea că se apropie spasmul făcea o pauză, trăgea aer în piept și abia apoi mergea mai departe.
Pentru că vorbim însă despre o tulburare care se manifestă în special la copii scriu aceste rânduri cu gândul la părinții lor. Știu că tentația e sa completați cuvântul/propoziția sau poate chiar să vă supărați pe copil și să-i cereți să repete de o mie de ori, până iese – dar adevărul e că aceste metode îl vor face pe micuț să se simtă inferior, tensionat, frustrat, rușinat – nicicum baza pe care se poate construi. Așa că răbdare, înțelepciune, încurajare!
Și o veste bună: balbismul nu se manifestă atunci când cânți. Ce cântec puteți cânta împreună? 😊
Și dacă nu mă credeți pe mine, priviți-o pe Megan Washington: