Pâraie când atinge pământul. Sună a verde copt și cochilia se preda. Sunt sigură că-și râde-n fiecare vinișoară care o brăzdează. Credeai că asta e greu? Să mă dărâmi? Abia acum începe lupta. Maroniu tomnatic cu miros de gând ascuns, nuca nu mă lăsa încă să-i simt gustul. Nu înainte de a-mi colora degetele- izbânda ei asupra pielii mele ferite cu grijă o vară întreagă de soare 🙂

Azi am bătut nucul. M-am cățărat până în vârful lui și m-am întors în timpurile în care niciun un copac nu rămânea necucerit și niciun teren de fotbal nealergat. Bucuriile de la 37 seamănă neașteptat de mult cu cele de pe vremea ne-grijilor 🙂